BACŞÍŞ, bacşişuri, s.n. Sumă de bani dată, peste plata cuvenită, pentru un serviciu personal, pentru a câştiga bunăvoinţa sau protecţia cuiva. – Din tc. bahşis.

Bănuiesc că fiecare dintre voi a avut cel puţin un moment în care, un chelner, ospătar sau barman v-a zâmbit pieziş în momentul în care aţi lăsat prea puţin sau nu aţi lăsat deloc bacşiş.

Ce nu înţeleg eu este următorul lucru: omul acela nu are salariu? De ce trebuie eu, client, să îi plătesc lui salariul? Da, îmi facce un serviciu, dar mi-l face pe bani. Adică, pentru mâncarea sau băutura respectivă eu plătesc cu vârf şi îndesat. Din profitul pe care localul îl face i se plăteşte şi lui salariul. Deci, din banii mei. Şi atunci, de ce să plătesc eu bacşiş? Şi mai jenant mi s-a părut că în unele ţări (cât de cât) civilizate – gen Italia – bacşişul este trecut pe factură. Adică, eu nu vreau să dau bacşiş, dar totuşi ei mă obligă doar pentru a putea să îşi ia banii pe impozit.

Stau de multe ori şi mă gândesc cum ar fi ca în meseria mea să vină clientul şi să îmi spună: “da, foarte frumos lucrat, ia de aici 20 de euro!”. Sau cum ar fi ca, mergând la bancă şi plătindu-ţi rata să trebuiască să dai bacşiş pentru faptul că ţi-a luat casieriţa banii?

Şi totuşi, care e diferenţa dintre “bacşiş” şi “şpagă”? Adică, eu propun următorul lucru: când intri într-un bar, bodegă sau ce-o fi, să te întâmpine un chelner şi să îţi ceară bacşiş. Şi în funcţie de cât dai să te trateze ca atare. Dai un leu, stai 30 de minute după o bere. Dai 10 lei, stai 5 minute. Şi atunci nimeni nu va mai şti exact ce ai dat: şpagă sau bacşiş!