Argumente de netăgăduit

Nu am vrut să stric dramul de farmec al articolului anterior referitor la plimbarea prin Defileul Dunării, dar o voi face acum:

Gunoi pe Dunăre

E posibil ca gunoiul de pe Dunăre să nu fie în totalitate românesc, dar fiind că Dunărea mai trece şi prin alte ţări mai puţin civilizate (Bulgaria – care, din păcate e mai aval, deci nu prea e posbil ca gunoiul să fie de la mâncătorii de zacuscă), dar eu am o oarecare bănuială cum că peturile alea de plastic aparţin maneliştilor iubitori de mici şi bere ieftină…

De, nu le poţi avea pe toate…

Citeam astăzi un mini-editorial care mi s-a părut absolut genial:

Trebuie sa repet o intrebare, “De ce merge Guvernul in deficit bugetar?” Trebuie sa-l inchidem, conform lui Pogea, Guvernul? E mai competent decat amaratii aia care merg pe zero sau pe minus? Sau, nu cumva, face evaziune cum sustine Boc despre privati? De ce sa folosim o logica diferita fata de o firma in fata politicii economice guvernamentale? Si sa nu-l amintiti pe Keynes ca nu e cazul lui Pogea de politici economice.

Întocmai: de ce să închidă prăpădiţii? Se poate închide guvernul. Extrapolez şi spun: cred că e destul să închidem doar câţiva (mai bine zis – toţi) guvernanţi. Şi va fi mai bine.

Guvernul condus de spermatozoidul Boc a hotărât că de la data de întâi mai evaziunea fiscală este legală. De ce zic asta? Datorită faptului că a emis o ordonanţă de urgenţă prin care introduce (şi) impozitul forfetar. Să vă explic cum stă treaba: toată lumea ştie că în ţara asta a noastră de două parale evaziunea fiscală e la ea acasă. Credeţi sau nu, până şi guvernul ştie lucrul acesta. Ştie şi totuşi nu face nimic, aţi putea zice. Greşit, guvernul chiar face ceva. Încearcă să recupereze pierderile provocate de hoţi prin impozitarea prăpădiţilor. Cu alte cuvinte: cei care furau până acum fură şi în continuare, iar celor care încercau să îşi încropească în mod cinstit o afacere li s-a mai tăiat o cracă de sub picioare.

Reiau: guvernul ştie că se fură (că de, şi ei fură). Guvernul are însă nevoie de bani (că de, e criză). Guvernul are la dispoziţie Garda financiară, ANAF-ul, Poliţia, Poliţia economică, etc. şi totuşi nu reuşeşte să facă ordine. Îi lasă pe cei care fură să fure în continuare dar îi împovărează pe toţi ceilalţi. Deci, unii fură, guvernul îi lasă să fure şi îşi recuperează banii furaţi (pe care tot el a permis să fie furaţi) de la ceilalţi.

Îmi tot revin în minte nişte vorbe dintr-un banc: “Frumoasă ţară, păcat că-i locuită”. Şi îmi mai revine ceva în minte:

M-am născut între Carpaţi
Din nefericire…

Eu am ajuns să cred că e momentul ca toţi oamenii cinstiţi din ţara asta de rahat trebuie să emigreze. Să îi lăsăm pe hoţi aici şi să ne întoarcem peste vreo 5-10 ani când se vor fi mâncat de vii unii pe alţii şi nu va mai fi rămas niciunul. Aşa să ne-ajute Dumnezeu!

Un film de mare actualitate… Filmului se bazează pe o idee deloc nouă (pe care vom avea ocazia să o experimentăm şi noi anul acesta – dat fiind că 2009 este, din nou, an electoral): cursa pentru preşedenţia Casei Albe este decisă de votul unui singur om. Prin urmare, un mic orăşel american despre care, până în momentul respectiv nimeni nu ştia nimic, se transformă într-un centru de interes naţional şi internaţional. Ambii candidaţi vin cu oferte care mai de care mai tentante… Ţuică, mici, bere…, ştiţi voi, ca pe meleaguri mioritice… Realizarea este una comică, dar morala este cât se poate de serioasă. Exact aşa se întâmplă cu golanii care ne conduc: se milogesc pentru votul omului, promit câte în lună şi în stele, iar mai apoi uită limbile pe care le-au dat şi promisiunile pe care le-au făcut şi încearcă să îşi umple cât mai mult buzunarele nesătule.

Merită văzut, e de mare actualitate!

Mă uitam aseară pe TVR la un reportaj despre un experiment destul de interesant realizat în metroul din Washington DC (la americani, domn’le). Se ia una bucată violonist celebru, Joshua Bell, se pune să cânte într-o dimineaţă aglomerată la metrou, într-o staţie frecventată de oameni de afaceri, corporatişi şi alte tipuri de oameni cu “scaun la cap”. Se lasă omul să cânte vreo 45 de minute şi se constată că nimeni nu îl bagă în seamă. Lumea trece nepăsătoare la muzica omului, care, cu câteva zile înainte a reuşit să strângă o sală plină cu oameni “culţi” care au plătit minim 100 de dolari pe bilet.

Se pune acum întrebarea dacă este vorba de “autism social” (citatul aparţine unei prezentatoare de ştiri de pe TVR – nu îi reţin exact numele) sau despre snobism… Cu alte cuvinte: erau oamenii care au participat la concerte doar o adunătură de snobi sau lumea din metrou era prea “robotizată” ca să îl observe? Dacă da, e destul de grav… Să fie oare criza de vină…?

e posibil ca ameninţarea cu bombă de la Neogen să fi venit de la vreunul dintre cei pe care i-au plagiat…

Economia “duduie” – zicea un imbecil -, leul se apreciază în raport cu euro, preţul barilului scade. În România preţurile cresc.

Sunteţi plini de câcat, dragi guvernanţi aflaţi la putere! Sunteţi plini de câcat dragi opozanţi care v-aţi aflat deja la putere!

Este vorba despre clipul cu familia de cercopiteci aflată pe plajă. “Apropo, ai plătit lumina?”, zice maimuţa cu fruntea lată. După care, în faţa ei se postează un idiot care nu reuşeşte să articuleze decât “ăăăă îîîî păăăăiiii ăăăăă”. Eh, rahatul ăsta de clip apare în fiecare pauză scurtă sau lungă din fiecare program de televiziune.

Aşadar: mă cac pe reclama voastră de doi lei, nu voi folosi niciodată serviciile voastre de căcat. Şi dacă veni vorba, hai să povestesc eu cum am fost primit de către vânzătoarele de aprozar de la BCR. Trebuia la un moment dat să îmi fac un card de credit în euro. Zis şi făcut. Prima bancă din drum: BCR. Ajuns acolo, mă postez la un ghişeu în faţa unei vânzătoare de alimentară (ţineţi minte, genul acela care fura la cântar). “Apatică rău animala”, îmi zic în minte. “Aş dori să deschid un cont, un card în euro, etc…”. Se uită la mine, îmi trânteşte un formular în faţă ochilor şi îmi zice: “Vă trebuie copie după buletin! Să vă faceţi!”. Mă uit la ea, în spatele ei se odihnea un ditamai copiatorul. “Ăla din spatele Dvs. nu funcţionează?”, o întreb. Se uită la mine cu un aer de superioritate şi zice: “Ăla e doar pentru uz intern.”. I-am împins formularele înapoi şi am plecat. La Reiffeisen, m-au servit oamenii si cu cafea, au avut şi copiator… Probabil că sunt la fel de hoţi. dar măcar te fură cu zâmbetul pe buze.

Mai sunt şi alţii nemulţumiţi de BCR: add, Răzvan Tîrboacă.

Ia nu mai mâncaţi voi atât de mult câcat! Nu suntem cei mai bolnavi şi cei mai răpciugoşi de pe lumea asta! E rău, în mod clar, dar nu e atât de rău. Fast-food? Păi ia faceţi voi o statistică şi în ţara lui nea’ Mac să vedem ce iese. Păi dacă la noi e 25%, acolo cât o fi? 1400%, ca să acopere şi câteva dintre generaţiile următoare…

Nu mai minţiţi poporul cu televizorul.

Şi dacă tot veni vorba de idioţi, Dan Diaconescu avea aseară titlul de genul: “Ieşi afară din casă, curva dracului!”. Nu mai există CNA, ha?

BACŞÍŞ, bacşişuri, s.n. Sumă de bani dată, peste plata cuvenită, pentru un serviciu personal, pentru a câştiga bunăvoinţa sau protecţia cuiva. – Din tc. bahşis.

Bănuiesc că fiecare dintre voi a avut cel puţin un moment în care, un chelner, ospătar sau barman v-a zâmbit pieziş în momentul în care aţi lăsat prea puţin sau nu aţi lăsat deloc bacşiş.

Ce nu înţeleg eu este următorul lucru: omul acela nu are salariu? De ce trebuie eu, client, să îi plătesc lui salariul? Da, îmi facce un serviciu, dar mi-l face pe bani. Adică, pentru mâncarea sau băutura respectivă eu plătesc cu vârf şi îndesat. Din profitul pe care localul îl face i se plăteşte şi lui salariul. Deci, din banii mei. Şi atunci, de ce să plătesc eu bacşiş? Şi mai jenant mi s-a părut că în unele ţări (cât de cât) civilizate – gen Italia – bacşişul este trecut pe factură. Adică, eu nu vreau să dau bacşiş, dar totuşi ei mă obligă doar pentru a putea să îşi ia banii pe impozit.

Stau de multe ori şi mă gândesc cum ar fi ca în meseria mea să vină clientul şi să îmi spună: “da, foarte frumos lucrat, ia de aici 20 de euro!”. Sau cum ar fi ca, mergând la bancă şi plătindu-ţi rata să trebuiască să dai bacşiş pentru faptul că ţi-a luat casieriţa banii?

Şi totuşi, care e diferenţa dintre “bacşiş” şi “şpagă”? Adică, eu propun următorul lucru: când intri într-un bar, bodegă sau ce-o fi, să te întâmpine un chelner şi să îţi ceară bacşiş. Şi în funcţie de cât dai să te trateze ca atare. Dai un leu, stai 30 de minute după o bere. Dai 10 lei, stai 5 minute. Şi atunci nimeni nu va mai şti exact ce ai dat: şpagă sau bacşiş!