Argumente de netăgăduit

BACŞÍŞ, bacşişuri, s.n. Sumă de bani dată, peste plata cuvenită, pentru un serviciu personal, pentru a câştiga bunăvoinţa sau protecţia cuiva. – Din tc. bahşis.

Bănuiesc că fiecare dintre voi a avut cel puţin un moment în care, un chelner, ospătar sau barman v-a zâmbit pieziş în momentul în care aţi lăsat prea puţin sau nu aţi lăsat deloc bacşiş.

Ce nu înţeleg eu este următorul lucru: omul acela nu are salariu? De ce trebuie eu, client, să îi plătesc lui salariul? Da, îmi facce un serviciu, dar mi-l face pe bani. Adică, pentru mâncarea sau băutura respectivă eu plătesc cu vârf şi îndesat. Din profitul pe care localul îl face i se plăteşte şi lui salariul. Deci, din banii mei. Şi atunci, de ce să plătesc eu bacşiş? Şi mai jenant mi s-a părut că în unele ţări (cât de cât) civilizate – gen Italia – bacşişul este trecut pe factură. Adică, eu nu vreau să dau bacşiş, dar totuşi ei mă obligă doar pentru a putea să îşi ia banii pe impozit.

Stau de multe ori şi mă gândesc cum ar fi ca în meseria mea să vină clientul şi să îmi spună: “da, foarte frumos lucrat, ia de aici 20 de euro!”. Sau cum ar fi ca, mergând la bancă şi plătindu-ţi rata să trebuiască să dai bacşiş pentru faptul că ţi-a luat casieriţa banii?

Şi totuşi, care e diferenţa dintre “bacşiş” şi “şpagă”? Adică, eu propun următorul lucru: când intri într-un bar, bodegă sau ce-o fi, să te întâmpine un chelner şi să îţi ceară bacşiş. Şi în funcţie de cât dai să te trateze ca atare. Dai un leu, stai 30 de minute după o bere. Dai 10 lei, stai 5 minute. Şi atunci nimeni nu va mai şti exact ce ai dat: şpagă sau bacşiş!

Ora 20:00… Încep ştirile sportive… Titlurile serii: “Borcea a declarat că Becali e prost”, “Mitică de la ligă i-a cumpărat lu” fi’su hotel”, “Mutu s-a mai beşit o dată”, “Chivu s-a însurat… După ce şi-a luat maşină de 1 milion”, “Şi pe final: naţionala de handbal a României a luat locul doi la mondiale iar gimnastele au obţinut 4 medalii de aur la Olimpiadă”.

Uite de-asta, de fiecare dată când aud cuvântul “fotbal”, începe să mă mănânce pielea. Nu contează că România nu a mai obţinut rezultate notabile de minim 10 ani de zile, nu contează că echipele noastre se fac de rahat pe unde ajung… Nimic din toate astea nu contează! De ce? Pentru că presa românească e prea concentrată pe subiecte care plac poporului: scandal, sex, violenţă. Care este importanţa, în contextul ştirilor sportive a faptului că Mutu şi-a luat maşină? De ce ar vrea poporul să ştie ce telefon are Chivu? Iertat să-mi fie, dar când jucau Hagi, Popescu şi Belodedici fotbal, pe nimeni nu interesa viaţa lor personală. Nici pe ei nu îi interesa să şi-o etaleze. Comentariile poporului erau de genul: “Ai văzut ce pasă a dat Hagi? Genial!” sau “Ai văzut ce bine s-a apărat Gică Popescu? Ca de obicei!”… Nimănui nu îi păsa de freza lui Belo. Chiar, care e faza cu fotbaliştii din ziua de azi şi gelul pentru păr? E scris în regulament cum că nu ai voie pe teren dacă nu ai folosit minim 500 de grame de gel de păr?

Ataşez şi o listă de cuvinte care ar trebui interzise la ştirile din fotbal:

• briliant
• galactici
• fantasticul
• războinici
• senzaţie

De asemenea, ar trebui ca următoarele ziare, reviste şi emisiuni să îşi schimbe titlul: “Gazeta Sporturilor”, “Pro Sport”, “Ştirile sportive”. Schimbarea e simplă: cuvăntul “sport” să fie înlocuit cu “fotbal”. Că până la urmă asta sunt: ziare şi emisiuni care elogiază sportul nostru naţional… Pardon, sportul nostru naţional e oina. Sportul nostru, al tuturor românilor este fotbalul.

Vreau să felicit pe această cale colectivul ziarului “Adevărul” care a hotărât să editeze un supliment sportiv “antifotbal”. Salut iniţiativa şi le doresc cât mai mulţi cititori – deşi mi-e greu să cred că românul va cumpăra ceva ce nu conţine fotbal…

Credeam că piaţa online românească este deja saturată de situri care fac mişto de profilurile băieţeilor şi a fetiţelor de pe haifaiv. Ştiam două situri de acest gen (chiar cu un oarecare succes) – pitzipoanca.org şi cocalari.com. Ei bine, astăzi am mai descoperit unul: hai6.net.

E clar că toată prostimea de pe IRC s-a mutat pe haifaiv, dar părerea mea e că nu toţi miştocarii (care adaugă de zor comentarii pe siturile astea) sunt nişte pui de “ainştaini”. În principiu, cred că românul e doar consumator de scandaluri, de orice natură: “şi-a făcut unul sit în care face mişto de nişte fraieri; super, haideţi cu toţii să facem mişto de fraieri, chiar dacă, pe ascuns avem şi noi porţia noastră de «haifaivism»”.

Felicitări celor care exploatează slăbiciunea aceasta (mai precis, felicitări autorilor). Mai puţine felicitări consumatorului de rând care caută scandaluri şi femei goale. Poate, poate, vezi un sfârc îîntr-un profil de-astă, ce zici, Gigele…?

Întreabă cineva…

Pentru că “Argumente irefutabile” e luat deja. Ete de-aia!

Cale ferată la 2500 de metri altitudine, pe undeva prin Alpii austrieci. Până acolo te duce un funicular. Întreaga călătorie (funicular + mocăniţă) costă 17 euro. Priveliştea merită toţi banii. Cred că aşa se fac banii din turism. Poate greşesc.

Cale ferată în Alpi, 2500 metri altitudine

Cale ferată în Alpi, 2500 metri altitudine

Vedere din Alpi

Vedere din Alpi

Dacă tot veni vorba: reparaţi şi voi amărâtul ăla de drum pâna pe Semenic. Cred că e mai simplu decât să faci ditamai autostrada până la mare…

Te duci frumos cu păturica pe plaja şi dormi liniştit până trece un scârbos cu X5-ul peste tine… Ăstă da, turism!

Ia să vedem ce i se va întâmpla gherţoiului. Eu zic că nimic pentru că e fiu de şef de regie de apă (sau ce-o fi ăla).

Am văzut aseară un reportaj încărcat cu valoare didactică. Un timişorean, cu o firmă la Cluj-Napoca s-a hotărât să facă nişte bani. Nu mulţi, cam un milion de dolari… A investit el în ceva promovare (o fi împărţit el fluturaşi prin scara blocului şi prin oraş) şi şi-a găsit (Atenţie!) 100 de fraiereşteni care s-au “oferit” să căştige de 10 ori suma investită. Le-a promis ăstora că le investeşte banii în imobiliare, le-a trimis şi imagini de pe şantier (fictiv, ce-i drept, dar nu prea contează). Au semnat oamenii contracte de-ale scrise cu litere mici, au aşteptat, au aşteptat, au aşteptat şi într-un final s-au hotărât să depună plângere la poliţie.

Păi bine, măi, oameni buni, dar de ce vreţi voi să câştigaţi de 10 ori suma investită aşa, peste noapte? Munca nu e pentru voi, ha?

Mai ştim noi şi un Caritas care şi-a dat ortul popii şi i-a lăsat pe mulţi în curu’ gol. Asta e, credeam că s-a mai deşteptat lumea, dar se pare că m-am înşelat…

A devenit din ce în ce mai evident faptul că tot mai mulţi români sunt ţepuiţi de către ageţiile de turism cu nume exotice, care au răsărit precum ciupercuţele după o ploaie de vară. De unde ştiu lucrul acesta? Cum de unde? Din presă, domn’le! În fiecare seară vezi copii care pleacă în tabără în Franţa şi ajung pe aeroportul din Budapesta unde află că zborul lor a fost anulat sau că rezervarea lor nu este valabilă, vezi turişti care plătesc o căruţă de bani pentru servicii “all-inclusive” de care nu au parte, vezi oameni care nu au cameră de hotel din cauză că “s-a inundat, ce putem face?”. Nu ştiu ce puteţi voi face, dar vă spun eu ce s-ar putea face: retrageţi-le autorizaţiile alea de rahat pe care le-aţi emis incasând o porţie de şspagă. Şi cine poate retrage o autorizaţie a unei agenţii decât ministerul turismului?

Aşadar, aprindeţi torţele, pregătiţi furcile şi înfieraţi-i pe nemernici!

“Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc [...] îmi tresaltă şi acum inima de bucurie.” Aşa începeau “Amintirile din copilărie” în viziunea lui Ion Creangă. Iată că timpuruile s-au schimbat, Ozana nu mai e “frumos curgătoare şi limpede ca cristalul”, copiii nu mai merg la furat de cireşe, ci se gândesc la următorul hit pe care îl va scoate idolul lor, Guţă (stai liniştit, omule, de vină nu e cine cere, ci cine dă). De fapt, există unele lucruri care au rămas la fel: drumurile sunt aceleaşi, cu singura diferenţă că pe vremea aceea pe ele circulau căruţele trase de boi, acum circulă rabele, taximetrele şi maşinile de CS conduse de boi.

Şi totuşi, nu e peste tot la fel. Vă întrebaţi, probabil: “Unde? Unde?”. Ei bine, nu, nu în Românica, ci într-o ţară puţin mai vestică, locuită de un popor puţin mai muncitor, puţin mai civilizat şi puţin mai disciplinat. Despre Germania este vorba. O ţără cu un trecut zbuciumat, cu o istorie zugrăvită în culorile complementare…

De-a lungul ultimilor ani am avut ocazia să călătoresc în străinătate de multe ori (în special pe meleaguri vorbitoare de limbă germană), dar, de fiecare dată impresia mea este aceeaşi: “Sunt departe, domn’le. Cum să facem să îi ajungem din urmă?” (atenţie: când spun “departe” nu mă refer la cele câteva sute de kilometri care ne despart, ci la prăpastia de civilizaţie care se întinde pe vreo 60 de ani).

Am să încerc să şi ilustrez cele spuse mai sus cu câteva fotografii realizate prin Munchen, capitala Bavariei. Două obiective turistice mi-au atras atenţia: fabrica BMW (Munchen este oraşul “natal” al companiei) şi stadionul Allianz Arena (construit pentru campionatul mondial de fotbal din 2006). Despre fabrica şi reprezentanţa BMW nu ştiu să vă spun prea multe, dar despre Allianz Arena am aflat câteva detalii demne a fi menţionate: a costat vreo trei sute de milioane de euro, a fost construit in mai puţin de trei ani (comparativ, drumul dintre Timişoara şi Lugoj – 50 de kilometri – se află în reparaţii de doisprezece ani). Şi încă un detaliu “picant”: este dotat cu monitoare de, atenţie!, 100 de metri pătraţi.

În continuare, reprezentanţa şi fabrica BMW:

Alte mostre:

Am să şi răspund la întrebarea pusă mai sus (“când ajungem şi noi acolo?”). Niciodată. De ce? Pentru că nu ne place să muncim, nu ne place să fim disciplinaţi, în schimb ne place să ne lamentăm şi să aşteptăm câini cu colaci în coadă.

Povesteam zilele trecute că mai există speranţă în redresarea ţării acesteia greu încercate (care, până la urmă are exact conducătorii pe care îi merită). Credinţă aceasta mi-a fost din nou pusă la îndoială alaltăieri când am avut nefericirea să ne cazăm la ditamai castelul din Sântămăria Orlea (la 3 km de Haţeg). De ce spun nefericirea? Gândiţi-vă în felul următor: cum te simţi tu, turist român, într-un hotel cu cearşafuri rupte (ale noastre erau curate, spre deosebire de cele ale prietenilor noştri, cazaţi într-o cameră alăturată), fără, atenţie!, becuri în cameră, cu miros de învechit şi alte emanaţii care veneau din baie prin uşa care nu se putea închide, cu camere a căror înălţime era mai mare decât suma dintre lungime şi lăţime? Să vă povestesc despre culorile folosite pentru “decorarea” exterioară a castelului? Roz cu albastru. Cam atât.

Am rămas din nou cu un gust amar… Cum e posibil ca un monument istoric să fie transformat într-o speluncă? Sunt curios cine administrează respectiva clădire…

Şi ca să închei, vă spun că preţul unei camere este de exact 90 de lei (aproape 30 de euro). Din ciclul “hai să vindem nişte rahat pe bani mulţi”. Am stat numai o noapte, nu e tragic. Dar, aviz amatorilor, nu vă planificaţi o şedere mai îdelungată acolo.