Fotografia aceasta deschide o serie mai amplă de cadre trase în cocnediul de vară. Va urma în curând (din nou) şi un articol despre civilizaţia altora.
Apus de soare in Croaţia, localitatea Tribunj
Apus de soare în Croaţia
Apus de soare în Croaţia
Revin cu un nou experiment: câteva vederi din avion şi câteva fotografii realizate hoinărind prin Alpii germani.
“Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc [...] îmi tresaltă şi acum inima de bucurie.” Aşa începeau “Amintirile din copilărie” în viziunea lui Ion Creangă. Iată că timpuruile s-au schimbat, Ozana nu mai e “frumos curgătoare şi limpede ca cristalul”, copiii nu mai merg la furat de cireşe, ci se gândesc la următorul hit pe care îl va scoate idolul lor, Guţă (stai liniştit, omule, de vină nu e cine cere, ci cine dă). De fapt, există unele lucruri care au rămas la fel: drumurile sunt aceleaşi, cu singura diferenţă că pe vremea aceea pe ele circulau căruţele trase de boi, acum circulă rabele, taximetrele şi maşinile de CS conduse de boi.
Şi totuşi, nu e peste tot la fel. Vă întrebaţi, probabil: “Unde? Unde?”. Ei bine, nu, nu în Românica, ci într-o ţară puţin mai vestică, locuită de un popor puţin mai muncitor, puţin mai civilizat şi puţin mai disciplinat. Despre Germania este vorba. O ţără cu un trecut zbuciumat, cu o istorie zugrăvită în culorile complementare…
De-a lungul ultimilor ani am avut ocazia să călătoresc în străinătate de multe ori (în special pe meleaguri vorbitoare de limbă germană), dar, de fiecare dată impresia mea este aceeaşi: “Sunt departe, domn’le. Cum să facem să îi ajungem din urmă?” (atenţie: când spun “departe” nu mă refer la cele câteva sute de kilometri care ne despart, ci la prăpastia de civilizaţie care se întinde pe vreo 60 de ani).
Am să încerc să şi ilustrez cele spuse mai sus cu câteva fotografii realizate prin Munchen, capitala Bavariei. Două obiective turistice mi-au atras atenţia: fabrica BMW (Munchen este oraşul “natal” al companiei) şi stadionul Allianz Arena (construit pentru campionatul mondial de fotbal din 2006). Despre fabrica şi reprezentanţa BMW nu ştiu să vă spun prea multe, dar despre Allianz Arena am aflat câteva detalii demne a fi menţionate: a costat vreo trei sute de milioane de euro, a fost construit in mai puţin de trei ani (comparativ, drumul dintre Timişoara şi Lugoj – 50 de kilometri – se află în reparaţii de doisprezece ani). Şi încă un detaliu “picant”: este dotat cu monitoare de, atenţie!, 100 de metri pătraţi.
În continuare, reprezentanţa şi fabrica BMW:
Alte mostre:
Am să şi răspund la întrebarea pusă mai sus (“când ajungem şi noi acolo?”). Niciodată. De ce? Pentru că nu ne place să muncim, nu ne place să fim disciplinaţi, în schimb ne place să ne lamentăm şi să aşteptăm câini cu colaci în coadă.
După cum povesteam şi zilele trecute, sfârşitul săptămânii l-am petrecut în inima naturii, mai precis în zona Haţeg – Retezat – Deva – Hunedoara.
O privire de ansablu asupra zonei ne arată că locul este înţesat cu monumente istorice şi cadre naturale ce merită vizitate.
Mănăstirea Sfântămărie Orlea. Vedere nocturnă.
Două cadre de la Mănăstirea Colţ:
Vedere de pe Cetatea Colţ:
Apus de soare pe un lac de acumulare de pe Râul Mare:
Lacul de acumulare Gura Apei:
Castelul Huniazilor, Hunedoara
La fel ca şi în cazul apei curgătoare, aceste fotografii reprezintă doar un experiment.
Aceste fotografii reprezintă un experiment realizat în urma achiziţionării noului echipament foto.
Locaţia aleasă: Poiana Mărului.
Momentan postez doar imaginile. Povestea cu şi despre Revelion, mai încolo.
Timişoara noaptea, vedere de pe podul Traian.
Ce facem în weekend? Nu ştiu… Facem o ieşire la munte? Facem!
Zis şi făcut. Am urcat în maşină şi am plecat. Ţinta noastră: Poiana Mărului. 130 de kilometri de Timişoara, drum accesibil, fără aglomeraţia specifică locurilor cu “pretenţii”. Până în Oţelul Roşu drumul este impecabil (spre deosebire de iarna trecută când, în drum spre Straja, era să ne pierdem în craterele de pe şosea). Din Oţelul Roşu situaţia se complică puţin. Drumul (construit înainte de 1989 din plăci de beton) este presărat cu mici capcane pe care, cu puţină prudenţă le poţi ocoli. Printre capcane: plăci dizlocate, măcinate, vaci şi cai. Pot spune că, niciodată în viaţă nu am văzut mai multe vaci în acelaşi loc. Drumul prin satul Măru este acoperit cu un strat gros de balegă. Cu cât înaintam spre munte, cu atât impresia de rustic se adâncea.
Legenda locului spune că Scorilo, căpetenia Dacilor şi-ar fi îngropat în această zonă averea, pentru a nu cădea în mâinile romanilor. Se pare că planul său a reuşit pentru că, nici până în ziua de astăzi nimeni nu a reuşit să găsească comoara ascunsă. De aceea, multe locuri poartă numele de Scorilo.
Sstaţiunea propriu-zisă se află la 700 de metri altitudine, într-o regiune depresionară. Localnicii spun că aerul de acolo este foarte ionizat şi benefic sănătăţii. Un pliant face chiat comparaţie cu o staţiune binecunoscută din Elveţia. De, mândrie locală.
Drumul până la pensiunile de pe munte (nu cele din vale) este foarte dificil. O potecă foarte strâmptă şi abruptă de munte peste care s-a turnat un strat de pietriş şi pe care nu încape decât o singură maşină. Totuşi, ajungând sus îţi dai seama că a meritat întreg efortul. Priveliştea este de o frumuseţe sălbatică. Poţi cuprinde cu privirea întreaga vale.
Ne-am cazat la Pensiunea Cara. Oameni primitori, hâtri. Condiţiile sunt foarte bune. La fel şi mâncarea.
Lacul de acumulare Măru domină întreaga zonă. Singura problemă este că locurile de scăldat sunt cam rare (nu se poate face baie decât în coada lacului, restul fiind inaccesibil). Drumul până acolo este foarte prăfuit. Sper să existe vreo spălătorie care să poată îndepărta cele trei degete de praf care mi s-au depus în maşină. În afară de lac, atracţiile în zonă sunt destul de rare (desişuri pline ochi cu mure şi afine). Totuşi, la circa 40 de km (nu luaţi în considerare indicatorul pe care scrie “14 km”) se află Ulpia Traiana Sarmizegetusa, cetatea ridicată de către romani în urma cuceririi Daciei la 107-108.
Ca o concluzie: zona este foarte liniştită, departe de aglomeraţia citadină. Este un loc ideal pentru relaxare şi odihnă.
Nu, nu greşesc! E deja a treia oară când fac o excursie la Crivaia, pe malul lacului Gozna. Cadru natural sănătos, vreme numai bună. Fiind în preajma festivalului de jazz de la Gărâna, toate locurile de cazare erau ocupate. Noroc că îmi rezervasem din timp o cameră la Hotel Rândunica (oameni buni, cred că e momentul pentru un sit decent – unul cu fotografii făcute special pentru el, nu “împrumutate” de pe terţe situri).
Am fost întâmpinaţi de cei de acolo şi recunoscuţi drept “prietenii lui Bursuc”. 
Nu reuşeam eu să îmi dau seama cine e Bursuc… Suna a manelisto-valutist. M-am liniştit auzind că Bursuc este, de fapt, câinele simpatic care păzeşte cu nădejde hotelul. De fapt, acolo există acum o întreagă familie de “bursuci” – mama “Bursuc”, tata “Bursuc” şi încă cinci căţeluşi simpatici.
Ne-am plimbat, am făcut excursii în natură, am stat la soare. Am reuşit să surprindem şi un apus mirific 
pe Semenic. Am fost singurii care au avut răbdarea necesară… Mai multe grupuri de turişti au venit, au plecat… Noi am rămas, însă. Şi, credeţi-mă, a meritat pe deplin. Am avut parte de privelişti de o frumuseţe rară. Nu sunt genul de om uşor impresionabil, dar priveliştea a fost unică.
Am surprins multe alte cadre. Ataşez mai jos doar câteva dintre cele mai reuşite:
Va urma!