Argumente
de netăgăduit

Pentru că "irefutabile" ar fi provocat confuzii…

Parcul de sculptură Vigeland, Oslo

M-am gândit la un moment dat să fac un top al celor mai frumoase locuri în care am fost. Strict din punct de vedere fotografic. Până acum am avut doar locul întâi, şi anume Mausoleul de la Lovcen, Muntenegru. Ei bine, acum am şi un loc secund în clasamentul acesta. Este vorba despre parcul de sculptură Vigeland din Oslo, Norvegia.

Supranumit şi Parcul Frogner (cred că din cauza zonei în care este localizat), parcul de sculptură Vigeland este, într-adevăr, deosebit. Cu peste 200 de statui din bronz şi granit, toate opera lui Gustav Vigeland, parcul care îi poartă numele este cel mai mare parc de sculptură realizat de către acelaşi artist din întreaga lume. Statuile prezintă omul, în fiecare dintre stadiile vieţii sale, de la naştere până la moarte.

Zăpadă, ceaţă, frunze moarte şi sculptură:

Următoarea serie de fotografii (ultima): Trambulina de sărituri cu schiurile Holmenkollen din Oslo, Norvegia.

Opera din Oslo

Continui prezentarea experienţei norvegiene cu o serie de cadre de la Opera din Oslo. O clădire cu o arhitectură futuristă, inaugurată înainte de termenul stabilit (în 2008), cu un buget mai mic decât cel stabilit (cu vreo 80 de milioane de euro). Lângă Operă, pe mare, se află şi o altă construcţie abstractă (clasificată drept sculptură) numită "She Lies".

Aşadar, ceaţa de afară în contrast puternic cu luminozitatea si coloritul interiorului:

Următoarea serie de fotografii (preferata mea): Parcul Vigeland din Oslo, Norvegia.

Oslo, Norvegia (2 aprilie 2011)

Îmi e cumva ciudat să scriu despre Oslo. Pentru mine, ţările nordice reprezentau punctul zero al civilizaţiei. Dintotdeauna mi-am dorit să văd cum e… E chiar aşa cum credeam eu? Ei bine, în weekend-ul ăsta am avut ocazia să vizitez Oslo, capitala Norvegiei. În timp ce în Bruxel lumea se desfăta cu soare şi 23 de grade, noi aterizam în mijlocul ceţii şi al frigului (3 grade Celsius). Care sunt impresiile mele? Sunt un amestec de pozitiv şi negativ, cumva predominant pozitive:

  • autocarul care ne-a adus de la aeroport ne-a lăsat efectiv în mijlocul unui şantier, lângă o piaţă de vechituri; toată zona respectivă (zona gării centrale şi a operei) este în construcţie; am reuşit să strâng 800 de grame de noroi pe fiecare bocanc (recunosc, nu sunt nici eu graţios ca un delfin astfel încât să reuşesc să ocolesc bălţile sau noroiul – ba dimpotrivă!)
  • oraşul e foarte curat, în sensul că lipsesc gunoaiele
  • cu toate că e foarte curat, drumurile sunt destul de pline de gropi, trotuarele la fel; peste tot e noroi, mormane de zăpadă murdară
  • autostrăzile par destul de prost semnalizate
  • metroul de suprafaţă urcă efectiv până în vârful muntelui (probabil că doar Oprescu ar mai reuşi să construiască aşa ceva – cam înainte de alegeri)
  • e plin de copii, fete şi femei blonde cu ochi albaştri; în mod surprinzător, bărbaţii nu sunt la fel
  • limba e foarte ciudată; e exact ca o olandeză din care nu înţeleg mai nimic; de asemenea, modul în care scriu şi pronunţă cuvintele diferă dramatic
  • preţurile sunt destul de ridicate, chiar şi în comparaţie cu Bruxelul
  • e fascinant modul în care toată lumea de toate vârstele practică sport – aleargă prin parcuri, aleargă prin zăpadă, schiază, se dă cu snow-board-ul, etc; în acelaşi ton sunt şi copii: desculţi, fără căciuli sau mănuşi, mereu îmbujoraţi
  • al dracului să fiu dacă nu am văzut până şi acolo ţigani din România cântând la acordeon
  • oamenii sunt – cum altfel decât – foarte relaxaţi

Urmează patru serii de fotografii din Oslo. Prima dintre ele, chiar acum.

Următoarea serie de fotografii: Opera din Oslo, Norvegia.

Alte impresii despre Bruxel

Acum, după aproape trei luni de stat aici, revin cu alte impresii. Chiar dacă primele impresii despre Bruxel erau bune, acum optica s-a mai schimbat (a devenit obiectivă):

  • în fiecare săptămână cineva protestează în faţa Consiliului Europei; problema nu e când protestează doar o mână de oameni, ci în momentul în care se adună 20.000 de nemulţumiţi, blochează întreaga zonă a instituţiilor europene şi se iau la harţă cu poliţia
  • datorită celor spuse mai sus, la tot două săptămâni mijloacele de transport sunt perturbate sau nu circulă deloc
  • trebuie să mergi mereu cu capul plecat pe stradă de teamă să nu calci în rahat de câine; mi se pare incredibil cum îşi lasă câinii să se cace în mijlocul trotuarului; problema e că asta se întâmplă mai mult în zonele rezidenţiale considerate bune
  • e plin de ţigani români şi polonezi
  • e mizerie multă în zona centrală; zonele rezidenţiale sunt curate în schimb (exceptând rahatul de câine)

Ultimele tendinţe mondene

Nu am să vorbesc aici despre căcaturile cu care se ocupă Cristi Brancu, fandositul de Măruţă sau umflatul ăla de la Antene (îmi scapă numele). Vreau să vorbesc despre "animalul de turmă". A fi animal de turmă este una dintre caracteristicile definitorii (dacă nu chiar cea mai importantă) ale omului nu foarte evoluat. Şi dacă tot e animal de turmă, e normal să facă cam ceea ce semenii săi fac. Mai precis, să fie la modă. Există câteva tendinţe care, mai presus de altele, se manifestă în mod constant în ultima vreme.

Observaţie pentru cei care au trecut de clasa a 8-a şi au cei 7 ani de acasă: nu vă simtiţi ofensaţi în nici un fel, nu vouă vă e dedicat articolul!

Cititul de cărţi prin Cărtureşti
Ce poate fi mai la modă decât să stai împreună cu prietenii şi să socializaţi în faţa unei căni aburinde de ceai, ţinând invers în mână (cu susul în jos – să se înţeleagă!) penultimul roman al lui Coelho (pe ultimul nu au reuşit încă să pună mâna, dragă)? Asta în condiţiile în care întreaga lume ştie că tu, animalul, te-ai târât prin generală şi ai desluşit tainele cititului abia în clasa a 8-a. Nu contează că ultima carte pe care ai citit-o este, în opinia ta (şi a lui Mircea Badea) "Puiul" de Ion Alexandru Brătescu Voineşti (nu e roman, staţi liniştiţi, dar când cuvinte gen "prepeliţă" sau "lăstar" ţi se pare "mari", o poţi considera liniştit roman).

Mersul pe bicicletă
Îi mai ţineţi minte pe cei care, în copilărie râdeau şi făceau mişto de ceilalţi copii (normali!) care se plimbau cu bicicleta? Vreţi să ştiţi unde îi puteţi găsi? Unde altundeva decât la evenimente de genul "Verde pentru biciclete"! Au şi număr de înmatriculare format din trei sau patru cifre. Cu toate că, unii dintre ei s-au oprit în clasa a 6-a şi nu au reuşit să deprindă tainele număratului decât până la 99 (pe ăştia nu îi veţi vedea la Cărtureşti citind cărţi – din cauză că nu au ajuns într-a 8-a). Însă ei au realizat că e la modă să salvezi pământul. Chiar dacă au lăsat lumina aprinsă acasă. Chiar dacă şi-au luat BeEmVe din 1982 cu motor de 4 litri care in fiecare dimineaţă îşi dublează lungimea din cauza fumului pe care îl scoate. Însă singurul lor impediment în a salva pământul e faptul că se cam poticnesc mergând pe bicicletă. Asta din cauză că nu l-au învăţat când era normal.

Voluntariatul
Oh, da! Ăsta mi se pare unul dintre cele mai geniale paradoxuri. Sâmbătă la grătar cu ceilalţi cocalari cu BeEmVe-uri din 1982, iar duminică strângând gunoiul lăsat de nişte "ţărani". Prostule, eu ştiu că tu nu îţi dai seama, dar "ţăranul" eşti chiar tu! Tu eşti cel care nu ştie că gunoiul se pune frumuşel într-un sac de plastic şi se aruncă într-un loc amenajat. Tu eşti cel care îşi aruncă dozele de Tuborg pe iarbă sau în apă. Tu eşti cel care poluează în toate modurile posibile natura. Dar eşti prea prost ca să îţi dai seama. Şi, din cauză că e la modă, mâine vei reveni în locul cu pricina şi vei strânge gunoaiele. Nu pe toate. Ci doar aşa, vreo 8 saci ca să dea bine în poza de pe feisbuc! Ipocritule!

Acţiunile de salvare a maidanezilor
Hai să-ntindem hora mare! Să salvăm sufletele astea nevinovate care ne muşcă pe noi şi copiii noştri. Şi din cauza cărora ne e frică să ieşim în faţa blocului. Şi din cauza cărora nu putem dormi noaptea. Imbecililor, vă dau eu o idee: de ce nu adoptaţi voi frumuşel câte 78 de maidanezi fiecare? Îi ţineţi frumos la căldură, îi vaccinaţi, îi dădăciţi. Dar de, e mai uşor să tragi o horă în Piaţa Unirii după ce ai băgat trei beri, nu? Dacă va plac atât de mult maidanezii, salvaţi-i! Pe banii voştri, nu pe banii poporului! Dacă nu sunteţi de acord, faceţi săpun din ei şi spălaţi-vă la cur cu el! Că doar aţi transpirat de la atât mers pe bicicletă sau strâns gunoaie.

Sunteţi curioşi ce alte preocupări nobile va dezvolta animalul de turmă? Despre acestea vom vorbi într-o ediţie viitoare (Teleenciclopedia – emisiune pe care el nu a urmărit-o).

S-a reîntors Muiu

Bucurie mare, cel mai gelat îndrăgit jucător al naţionalei de fotbal a României (normal că fotbal, băi, doar e singurul sport din România!), preaiubitul, preamăritul, preaprăfuitul Muiu a revenit. Şi, mai presus de toate, şi-a cerut şi scuze de la antrenor. Nu oricum, băi! S-a ridicat în picioare şi şi-a cerut scuze. În picioare! Eu zic că pentru gestul ăsta merită să îi acordăm încă o şansă. A şaptesutepaişpea. O merită din plin. Nu a mai tras pe nas, nu s-a mai bătut prin birturi, a devenit băiat de casă. Şi s-a şi ridicat în picioare. Şi toate astea fără ca poporul să trebuiască să doneze câte doi euro ca să îşi poată plăti datoria.

Nu are importanţă că nu dă goluri. Nu contează că nu dă pase de gol. Sau măcar pase. Şi-a cerut scuze. În picioare! Pentru asta merită măcar îmcă treizecişopt de selecţii în naţională. Minim!

Sunt curios dacă ne-o trage sau nu Bosnia, cu Muiu la cârnă…

PS: Stai jos, Muiule, nota 2!

Editat 27.03: Se pare că Muiu şi-a demonstrat încă o dată valoarea (dacă mai era nevoie). Bosnia: 2 – România: 1. Dar îl iertăm şi de data asta pentru că i-au curs mucii.

Muzeul de ştiinţe naturale – Bruxel (13 martie 2011)

Cea mai mare colecţie de dinozauri din Europa. Puţin cam pueril, dar, treacă-meargă. Mai multe detalii: naturalsciences.be.

Brugge, Belgia (27 februarie 2011)

Impresionant, oraşul cu aerul cel mai medieval pe care l-am vizitat până acum.

Fotografia cu numărul 10.000

Făcută cu acelaşi aparat foto – un Nikon D80. Locaţia: Brugge, Belgia.



Da, ştiu, e prelucrată excesiv, dar nu se va mai repeta decât la următoarea "aniversare".

Dumnezeul românilor

Dragilor, am avut o revelaţie.

Se făcea că merg prin deşert. Era un deşert plin de gunoaie, pet-uri de Noroc şi pungi de seminţe Nutline. Mai erau şi ziare aruncate pe jos. Nu puteam descifra exact, dar mi se părea că scrie pe ele ceva de genul "Click" sau "Libertatea". Nu mai ştiu exact. Şi, mergând aşa, încercând să îmi ţin în frâu setea care mă chinuia, m-am împiedicat şi am căzut. Nu vă pot spune cât am zăcut acolo. E posibil să fi fost o veşnicie, cam ca între două goluri de-ale lui Mutu. Sau e posibil să fi fost doar o clipă, can ca între două majorări de preţ la Petrom. Nu mai ştiu exact.

Când am deschis ochii, am văzut deasupra mea o lumină fadă, care clipea. Am auzit şi o voce tremurândă:
- Daniele! Trezeşte-te!
- Cine eşti? Ce se întâmplă cu mine?
Vocea tremurândă mi-a răspuns:
- Sunt eu, Dumnezeul românilor
- Dumnezeul românilor? Credeam că Dumnezeu e unul singur…
- E unul singur, normal, eu sunt reprezentantul Său care are grijă de români!
- Să ştii că nu prea faci o treabă prea bună…
- Hai-hai, nu fi obraznic, Daniele. Pentru asta am şi venit pe pământ, ca să discutăm.
- Despre ce? Despre preţul carburanţilor? Sau despre salariile de rahat ale medicilor şi ale profesorilor?
- Iar eşti obraznic! Şi dacă continui aşa te trăznesc de sar fulgii de pe tine!
- Ei, na! Eram doar sincer…
Vocea fadă mi-o taie scurt:
- Linişte! Nu despre asta vreau să vorbim. Ci despre faptul că tu nu vrei să socializezi cu unii români de pe acolo.
- Păi? Şi ce e rău în asta?
- E rău, băi. E rău. Eu nu înţeleg de ce nu vrei…
- E simplu.
- Ia uimeşte-mă.
- Păi e din cauză că sunt mârlani, prost-crescuţi, infumuraţi, mârlani… Am repetat "mârlani"? Nu-i nimic. Ah, am uitat să adaug şi "proşti cu spume".
- Blasfemie! Te trăznesc!
- Înseamnă că nu i-ai cunoscut încă pe cei despre care vorbesc eu…

Am rămas într-o stare catatonică combinată oximoronic cu o oarecare luciditate mintală. Aşteptam parcă ceva. Am închis din nou ochii. Când i-am redeschis, lumina era din nou deasupra mea. Şi mai fadă, şi mai clipindă. Vocea care mi-a vorbit era şi mai tremurândă:
- Am verificat… Ai avut dreptate. Dar nu prea am ce face…
- De ce? Doar eşti Dumnezeul românilor… Educă-i.
- Îmi pare rău, dar eu pot face doar miracole.