Argumente
de netăgăduit

Deşi starea actuală de spirit nu îmi prea permite să scriu, am să încerc totuşi să trag câteva concluzii după concediul petrecut în Serbia şi în Muntenegru (mai mult în Muntenegru, dar treacă-meargă, sună mai pompos dacă enumăr două nume de ţări):

• Drumul spre Muntenegru (ţinta noastră a fost Marea Adriatică) este destul de dificil, nu îl recomand şoferilor lipsiţi de o aorecare experienţă. Drumul pe care l-am urmat a fost: Timişoara – Moraviţa – Vrşac – Pancevo – Beograd – Cacak – Uzice – Nova Varoş – Prijepolje – Metanjac – Kolaşin – Podgorica – Vranjina – Tunelul Sozina (se plăteşte o taxa de 2,5 euro care te scuteşte de 25 de kilometri de mers prin munte) – Petrovac (în total vreo 680 de kilometri). Tot bâlciul a durat vreo 12 ore (cu puţine opriri). Recomand respectarea normelor de circulaţie pentru că drumul e înţesat cu echipaje de poliţie. Chiar dacă drumul este dificil, se circulă puţin mai relaxat decât în Romănia. Nici măcar cei cu maşini foarte scumpe şi foarte puternice nu au aceeaşi atitudine ca mojicii de pe aici care îşi cumpără un căcat de BMW la mâna a 12-a şi se cred regii şoselelor. Cu toate astea, se simte şi la ei balcanismul: uită să semnalizeze, frânează de multe ori în ultimul moment, trag de volan, ies de drum, poliţiştii sârbi sunt ahtiaţi după şpăgi, etc. Parcul lor auto e foarte pestriţ: predomină exponatele de muzeu (felurite modele de Zastava, Yugo, Golf 1, Renault Uno, etc). La capitolul maşini bune, predomină VW Passat (la un moment începusem să am o anumită obsesie pe drumul de întoarcere – nu exagerez, dar cred că am văzut minim 150 de bucăţi, din ani diferiţi).
• Muntenegrenii încep să înveţe să facă turism din acela “la ciupeală” (au învăţat-o de la croaţi, se pare): punem un semn de parc naţional, o barieră, ciupim câte doi euro de maşină şi ne-am scos.
• Staţiunile sunt destul de curate – nu atât de curate pe cât ar trebui (fapt explicabil prin “cantitaea” mare de români, ruşi şi alţi vorbitori de limbi slave). Parcarea ar putea fi o problemă în vârf de sezon (în septembrie nu prea mai era multă lume, puteai parca pe oriunde). La capitolul acesta par a fi destul de îngăduitori – nu am văzut maşini tractate sau poliţişti împărţind amenzi pentru parcare ilegală.
• Preţurile sunt decente, mâncarea e foarte gustoasă. Până şi fructele şi legumele sunt gustoase – sunt autohtone, nu sunt aduse din Turcia, Norvegia sau alte ţări recunoscute pe plan mondial pentru solurile fertile şi tradiţia în agrcultură (aia cu “roşiile nu au gust în Germania” e un mit urban – ei nu le aduc din Turcia ca şi colegii lor de continent – românii).
• Muntenegru e o ţară plină de contraste: munte – mare, cald – frig, culori de vară – culori de toamnă-iarnă, etc. Peisajele sunt vii, există o grămadă de locuri care merită văzute măcar o dată în viaţă.
• Oamenii sunt primitori, nu foarte harnici, dar primitori. Dacă ai să ieşi la ora 8 dimineaţa din casă, nu ai să vezi picior de muntenegrean pe străzi.
• Am să completez pe măsură ce îmi mai amintesc şi alte detalii…